Una dintre formele cele mai simple de arhitectură populară tradiţională din comuna Diculeşti este "pătuiajul", construit din patru sau şase stâlpi puternic înfipţi în pământ, care susţin nişte ginzi orizontale ce formează o platformă, pe care se construieşte un acoperiş rudimentar de paie sau se urcă fânul cosit formînd o claie. El serveşte totodată drept adăpost pentru vite sau şopron pentru care şi unelte. Felul de a împlânta stâlpii în pămînt este un rest al vechilor construcţii numite "pe furci", care au precedat istoriceşte casele cu bârne orizontale construite pe stâlpi de lemn. De furcile îngropate se prindeau nuielele împletite ce formau pereţii casei, rolul furcilor fiind acela al unui schelet. Denumirea de furci este luată de la stâlpii verticali care iniţial erau ciopliţi din trunchiuri de copaci bifurcaţi în partea de sus, devenind un suport stabil pentru grinzile orizontale.De o vechime tot atât de mare ca aceea a construcţiilor pe furci, sunt aşa numitele "bordeie", locuinţe săpate pe jumătate în pământ.
Urme de bordeie au existat în toată Oltenia, din timpuri preistorice şi deci şi în Diculeşti au coexistat din îndepărtatele vremuri cu casele de "deasupra".
Casele construite din cununi orizontale de bârne, din trunchiuri rotunde, au temelii diferite: tălpi, soclu de zidărie, etc. Talpa este pusă, câţiva bolovani enormi, aşezaţi la colţurile construcţiei, iar spaţiul dintre bolovani era umplut cu pârmaci.
În casele construite din bârne se alcătuieşte întâi un schelet din bârne cioplite, aşezate în picioare în colţurile casei şi în dreptul locurilor destinate uşilor şi ferestrelor, precum şi la mijlocul pereţilor alcătuind suporturi verticale la distanţă de un metru unul de altul. Uneori aceste suporturi verticale sunt legate şi cu bârne oblice. Toate bârnele verticale şi oblice au câte un uluc scobit pe feţele interioare.
În aceste lungi scobituri intră capetele bârnelor scurte ce se aşează orizontal. Capetele bârnelor scurte sunt fasonate în formă de „pană" ca să pătrundă în scobiturile stâlpilor. Acest sistem de îmbinare se numeşte „în chei". Uneori acelaşi schelet susţine o umplutură de cărămidă şi atunci se cheamă casă făcută "în paiantă".
Pereţii interiori ai caselor se construiesc odată cu cei exteriori. Tencuirea caselor se face prin baterea în prealabil a unor nuiele crăpate în două în cuţitoaia (cercuiala) de care se prinde stratul gros de lut (încărcătura). Trecerea de la casele de lemn la cele de cărămidă s-a făcut prin forma intermediară a caselor de paiantă.
La vechile case acoperişul era construit din şindrilă (şiţă). Pe ultima cunună de bârne a pereţilor casei se aşezau grinzile tavanului care susţineau podina din fag sau brad ulucit. Peste grinzile tavanului, aşezate perpendicular pe planul longitudinal al casei, se puneau cele două cosoroabe lungi, din faţa şi din spatele casei. Pe acestea se băteau cosoroabele scurte laterale. Patrulaterul format este baza pe care se sprijină căpriorii acoperişului. Pe "căpriori" se bat lănteţii, iar pe aceştia şindrila de brad sau plop.
În ultimele decenii, în comuna Diculeşti, se constată o trecere masivă de la construcţiile de lemn la cele de zid, din piatră sau cărămidă. Odată cu schimbarea materialului şi a tehnicii de construcţii se schimbă şi stilul arhitectural. Casele sunt mai mari, mai spaţioase, multe cu unul sau două nivele, ferestrele se măresc, etc. Construcţiile anexe (acareturile) care înconjoară casa, sunt:
- Grajdurile de diferite tipuri, de la cele vechi construite din lemn, până la cele noi construite din zidărie frumos lucrată. Ele sunt formate din două corpuri despărţite de un gol cu rol de şopron şi cu fânărie deasupra lor construită din grinzi rare în formă de X, pentru a lăsa posibilitatea aerisirii fânului;
- Pivniţa care conţine butoaie, putini, hârdaie, butii, bădane, construită din lemn sau cărămidă;
- Pătulele construite din nuiele sau lănteşi, aşezate pe furci, pardosite cu mirtoci sau scândură, pentru depozitarea porumbului. Pătulele formează corp comun cu magaziile pentru depozitarea grâului. Acestea sunt acoperite cu şindrilă, tablă, ţiglă sau plăci de azbociment.
Nelipsite din gospodăria ţărănească din Diculeşti sunt fântânile sau puţurile care dovedesc grija pentru îmbinarea utilului cu frumosul.
Fiecare dintre aceste construcţii au o destinaţie precisă din care decurg caracteristicile arhitectonice.
PLANUL LOCUINŢEI
Planul locuinţei în comuna Diculeşti a suferit de-a lungul timpurilor modificări, atât în ceea ce priveşte numărul încăperilor, cât şi al dispoziţiei şi funcţiilor lor. Dacă planul cu o singură încăpere a dispărut încă de la sfârşitul secolului al IX-lea, planul cu două încăperi a fost preponderent în ultimele două veacuri, fiind întâlnit până în zilele noastre.
Planul caselor vechi, de dimensiuni relativ reduse, format din două încăperi, are o singură intrare din afară. În prima încăpere denumită „la foc", se află vatra liberă şi "corlată" (coş de nuiele lipite cu lut, pe unde urcă fumul în pod) de deasupra. În această încăpere oamenii îşi petreceau majoritatea timpului.
Din acestă încăpere se trecea intr-o a doua, numită" la sobă", deoarece este încălzită de o sobă oarbă, cu gura aflată în prima încăpere sub corlată, pe vatră. Pentru ca soba să dea mai multă căldură, în părţile laterale erau introduse oale de pământ fără "mănuşi" în care pe timp de iarnă se coceau boabe de porumb şi cartofi.
Peretele intermediar care separă tinda de casă, este zidit din cărămidă, cât şi cel ce separă cele două încăperi, pentru a rezista între vatra liberă cu corlată folosită la preparatul alimentelor şi soba oarbă, care încălzeşte de la acelaşi foc, camera alăturată.
Dezvoltarea ulterioară a planului locuinţei este legată de o mică înălţare a soclului de cărămidă, mai înalt în faţă decît în spate, deoarece multe dintre case sunt construite pe terenuri denivelate. Pornită de la necesitatea de a rezolva diferenţe de nivel, construirea de socluri înalte a început a fi resimţită şi din nevoia de a mări spaţiul folosibil combinată cu aceea de a conferi casei un caracter de înălţare. Procesul începe la sfârşitul sec. al XIX-lea şi se sfârşeşte în ce priveşte tendinţa de fortificaţie în prima jumătate a sec. al XX-lea. Cu timpul în acest soclu înălţat la diferite mărimi, încep să se amenajeze pivniţe (beciuri). La casele mari, pivniţele sunt boltite, construite din cărămidă şi servesc mai ales pentru depozitarea vinului şi a ţuicii, precum şi a proviziilor de iarnă.
Nivelul de sus are odăi multe şi de diferite dimensiuni şi funcţii.
În faţa intrării în casă se află tinda, foişorul sau marchiza - o terasă îngrădită cu parmalic (pridvor), la care se urcă pe o scară de lemn sau cărămidă. În foişoare se desfăşoară toată măiestria meşterilor în executarea stâlpilor, balustradelor, grinzilor, cioplite cu o artă deosebită. Apar stilizări geometrice în relief (frunze, flori, etc.) sau alte motive ornamentale: soarele, şarpele,etc. La casele ceva mai noi se adaugă şi traforajul.
"Loc de muncă, de odihnă, de servit masa şi dormitor de vară, foişorul cu stâlpi ciopliţi şi grinzi încustrate de jur împrejur, constitue un cadru estetic, care înfrumuseţează mult priveliştea pitorească a peisajului din jur".
Planul nou de locuinţe, generalizat azi în toată comuna, este format din „tindă", numită „sobă", aşezată la mijlocul casei, din ea se intră în două odăi laterale: "odaie bună," sau" curată" şi „odaia de dormit" sau "de locuit". Casele construite în ultimii ani au planuri mai complexe, având parter şi etaj, şi apar, " bucătăria", „sufrageria", „dormitorul", " salonul".
ORGANIZAREA INTERIORULUI
Amenajarea interiorului este strâns legată de planul şi destinaţia încăperilor.
În camera denumită "la foc" îşi are locul hambarul pentru mălai, decorat cu câteva ornamente simple, masa rotundă cu scaunele necesare, scara de lemn ce urcă la pod, iar pe vatră se aflau în trecut ţestul şi ustensilele metalice sau de lemn folosite la bucătărie, pirostiile, căldarea sau ceaunul pentru mămăligi, tiugile pentru sare, lingurile de lemn, găleţiile de aramă, vadra de apă şi vasele de ceramică. Acestea din urmă îşi aveau locul pe laviţă.
Încăperea de locuit (la sobă) şi camera curată (odaia) au un aranjament în care apare evidentă preocuparea pentru asigurarea unui anumit confort şi a unei ambianţe plăcute.
În camera curată (odaia), destinată oaspeţilor, se întâlnesc cele mai frumoase obiecte din gospodărie, formând ansambluri decorative de un efect rar întâlnit, ceea ce îi dă un aspect rar întâlnit, sărbătoresc.
În casele vechi, mobilierul a fost foarte simplu, s-ar spune rudimentar. Laviţele confecţionate din scânduri groase, cu picioarele înfipte în pământ, sunt dispuse împrejurul pereţilor şi au caracter fix. Lada de zestre este aşezată pe pat, la unul din colţurile încăperii.
Într-o etapă ulterioară apar două paturi aşezate paralel, de-a lungul pereţilor longitudinali, cu o masă înaltă între ele, lângă fereastră. La capătul patului stă lada de haine aşezată pe podea. Paturile, mesele şi scaunele sunt rareori ornamentale. Categoriile de obiecte cele mai frumos împodobite sunt lăzile de zestre şi dulapurile. Lada de zestre ocupă un loc important în cadrul interiorului şi al ceremonialului de nunţi, îndeplinind mult timp funcţiile dulapului de îmbrăcăminte. Ornamentele sunt dispuse pe partea din faţă a lăzii şi uneori pe capac. De obicei decorul se compune din cercuri concentrice, rozate, semicercuri, linii drepte, bradul, etc.
O altă piesă de mobilier este masa de formă dreptunghiulară, cu un mic sertar. În interior spaţiul este împărţit în două printr-un raft. Are două uşi lucrate fiecare dintr-o singură bucată de lemn fixate prin „ţâţâni" (balamale). Decorul mesei-dulap este asemănător cu cel al lăzii de zestre: rozete, linii curbe, etc.
Mesele înalte şi scaunele înalte cu spătar au apărut la începutul sec. XX şi sunt de inspiraţie orăşenească.
Prezenţa pieselor de mobilier descrise mai sus, precum şi a obiectelor de uz gospodăresc (linguri, troace pentru spălat rufe, blide, sărăsii, cauce pentru apă, căpisteri, bote, etc.), sau a uneltelor de muncă (furcile, sucalele, fusele,t ocurile de coasă, vârtelniţele, etc), toate confecţionate din lemn, dovedesc abundenţa lemnului şi folosirea lui ca cea mai importantă materie primă.
Existenţa unor centre puternice de meşteşugari specializaţi în confecţionarea mobilierului în Oltenia se reflectă pregnant în cadrul interiorului locuinţei ţărăneşti din această parte a ţării. Prezenţa mobilierului foarte unitar în ansamblu, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi stilul decorativ, crează de asemenea o mare unitate în aspectul interiorului locuinţei.
Răspândirea în comuna Diculeşti a mobilierului lucrat de meşteri din centrele de nord ale judeţului se explică prin desfacerea acestor produse în cadrul târgurilor anuale, la care participau şi diculeştenii şi prin drumurile pe care le făceau meşterii cu marfa lor prin ţară, trecînd şi prin comuna Diculeşti.
În interiorul tradiţional s-a folosit pe scară largă şi un mobilier mai puţin ornamentat, fără calităţi artistice deosebite, cum ar fi mesele şi scaunele mici rotunde şi dreptunghiulare, paturile, etc.
Dintre toate categoriile de obiecte care constituiau interiorul locuinţei ţărăneşti, textilele îndeplineau rolul decorativ cel mai important. Ţesăturile de lână au fost considerate piese de valoare atât în casa boierească cât şi în cea ţărănească, menţionate cu mândrie în foile de zestre ale vremii şi moştenite în cadrul aceloraşi familii mai multe generaţii.
În comuna Diculeşti se întîlnesc frecvent ţesături de lână cu caracter arhaic, realizate în patru iţe şi prelucrate la piuă(cergi), scoarţe, realizate în războiul de ţesut orizontal, velinţi, căpătâie, etc.
Paturile şi pereţii din dreptul lor sunt acoperite cu scoarţe colorate în nuanţe frumos armonizate de roşu, negru, bleumarin, galben şi verde, decorate cu dungi (vergi) fără chenar, tăindu-se cît este nevoie. În ţesăturile actuale culorile sunt stridente, ciclam, violet, roz, etc.
Deasupra scoarţelor sunt aşezate de jur împrejurul pereţilor: ştergare lungi, împodobite cu alesături sau broderii în roşu şi negru. În compoziţiile decorative apar adesea elemente legate de ocupaţia localnicilor şi anume: frunza de vie, strugurele, etc.
O altă podoabă a interiorului din comuna Diculeşti o constitue ştergarele lungi de borangic, cu capetele lăsate să cadă în jos. Perdelele din bumbac alb cu cusături sau alte materiale introduse la capătul secolului nostru se aseamănă din punct de vedere al stilului şi al cromaticii cu ştergarele.
„Căpătâiele" sunt perne lungi de circa 1-1,20 m, cu faţa ţesută din lână. Ele se aşezau pe pat, lângă pereţi, ori în stivă deasupra lăzii de zestre. Decorul căpătâielor este destul de variat: dungi, carouri sau vergi alternante cu alesături, dispuse pe toată suprafaţa. Dosul căpătâielor, ţesut uneori din alt material, este de obicei fără decor sau are câteva dungi dispuse orizontal.
Încheind prezentarea ţesăturilor specifice interiorului comunei Diculeşti, amintim că astăzi sunt foarte răspândite macaturile ţesute în multe iţe cu năvodituri, de obicei în două culori.
În comuna Diculeşti nu a existat o ceramică decorativă, ci numai ceramică de uz gospodăresc, produsă de olarii din Oboga, judeţul Olt. Piesele de ceramică din acest centru de olari sunt ornamentate cu spirală simplă, sau dublă în formă de S culcat, trasată primitiv cu pensula muiată în humă albă.
În interiorul actual, încep să apară multe obiecte cu caracter orăşenesc, marcând apropierea civilizaţiei rurale de civilizaţia urbană.
Fiecare familie îşi cumpără astăzi mobilierul din comerţ, potrivit gustului şi posibilităţilor materiale.
Pereţii interiori ai caselor se construiesc odată cu cei exteriori. Tencuirea caselor se face prin baterea în prealabil a unor nuiele crăpate în două în cuţitoaia (cercuiala) de care se prinde stratul gros de lut (încărcătura). Trecerea de la casele de lemn la cele de cărămidă s-a făcut prin forma intermediară a caselor de paiantă.
La vechile case acoperişul era construit din şindrilă (şiţă). Pe ultima cunună de bârne a pereţilor casei se aşezau grinzile tavanului care susţineau podina din fag sau brad ulucit. Peste grinzile tavanului, aşezate perpendicular pe planul longitudinal al casei, se puneau cele două cosoroabe lungi, din faţa şi din spatele casei. Pe acestea se băteau cosoroabele scurte laterale. Patrulaterul format este baza pe care se sprijină căpriorii acoperişului. Pe "căpriori" se bat lănteţii, iar pe aceştia şindrila de brad sau plop.
În ultimele decenii, în comuna Diculeşti, se constată o trecere masivă de la construcţiile de lemn la cele de zid, din piatră sau cărămidă. Odată cu schimbarea materialului şi a tehnicii de construcţii se schimbă şi stilul arhitectural. Casele sunt mai mari, mai spaţioase, multe cu unul sau două nivele, ferestrele se măresc, etc. Construcţiile anexe (acareturile) care înconjoară casa, sunt:
- Grajdurile de diferite tipuri, de la cele vechi construite din lemn, până la cele noi construite din zidărie frumos lucrată. Ele sunt formate din două corpuri despărţite de un gol cu rol de şopron şi cu fânărie deasupra lor construită din grinzi rare în formă de X, pentru a lăsa posibilitatea aerisirii fânului;
- Pivniţa care conţine butoaie, putini, hârdaie, butii, bădane, construită din lemn sau cărămidă;
- Pătulele construite din nuiele sau lănteşi, aşezate pe furci, pardosite cu mirtoci sau scândură, pentru depozitarea porumbului. Pătulele formează corp comun cu magaziile pentru depozitarea grâului. Acestea sunt acoperite cu şindrilă, tablă, ţiglă sau plăci de azbociment.
Nelipsite din gospodăria ţărănească din Diculeşti sunt fântânile sau puţurile care dovedesc grija pentru îmbinarea utilului cu frumosul.
Fiecare dintre aceste construcţii au o destinaţie precisă din care decurg caracteristicile arhitectonice.
PLANUL LOCUINŢEI
Planul locuinţei în comuna Diculeşti a suferit de-a lungul timpurilor modificări, atât în ceea ce priveşte numărul încăperilor, cât şi al dispoziţiei şi funcţiilor lor. Dacă planul cu o singură încăpere a dispărut încă de la sfârşitul secolului al IX-lea, planul cu două încăperi a fost preponderent în ultimele două veacuri, fiind întâlnit până în zilele noastre.
Planul caselor vechi, de dimensiuni relativ reduse, format din două încăperi, are o singură intrare din afară. În prima încăpere denumită „la foc", se află vatra liberă şi "corlată" (coş de nuiele lipite cu lut, pe unde urcă fumul în pod) de deasupra. În această încăpere oamenii îşi petreceau majoritatea timpului.
Din acestă încăpere se trecea intr-o a doua, numită" la sobă", deoarece este încălzită de o sobă oarbă, cu gura aflată în prima încăpere sub corlată, pe vatră. Pentru ca soba să dea mai multă căldură, în părţile laterale erau introduse oale de pământ fără "mănuşi" în care pe timp de iarnă se coceau boabe de porumb şi cartofi.
Peretele intermediar care separă tinda de casă, este zidit din cărămidă, cât şi cel ce separă cele două încăperi, pentru a rezista între vatra liberă cu corlată folosită la preparatul alimentelor şi soba oarbă, care încălzeşte de la acelaşi foc, camera alăturată.
Dezvoltarea ulterioară a planului locuinţei este legată de o mică înălţare a soclului de cărămidă, mai înalt în faţă decît în spate, deoarece multe dintre case sunt construite pe terenuri denivelate. Pornită de la necesitatea de a rezolva diferenţe de nivel, construirea de socluri înalte a început a fi resimţită şi din nevoia de a mări spaţiul folosibil combinată cu aceea de a conferi casei un caracter de înălţare. Procesul începe la sfârşitul sec. al XIX-lea şi se sfârşeşte în ce priveşte tendinţa de fortificaţie în prima jumătate a sec. al XX-lea. Cu timpul în acest soclu înălţat la diferite mărimi, încep să se amenajeze pivniţe (beciuri). La casele mari, pivniţele sunt boltite, construite din cărămidă şi servesc mai ales pentru depozitarea vinului şi a ţuicii, precum şi a proviziilor de iarnă.
Nivelul de sus are odăi multe şi de diferite dimensiuni şi funcţii.
În faţa intrării în casă se află tinda, foişorul sau marchiza - o terasă îngrădită cu parmalic (pridvor), la care se urcă pe o scară de lemn sau cărămidă. În foişoare se desfăşoară toată măiestria meşterilor în executarea stâlpilor, balustradelor, grinzilor, cioplite cu o artă deosebită. Apar stilizări geometrice în relief (frunze, flori, etc.) sau alte motive ornamentale: soarele, şarpele,etc. La casele ceva mai noi se adaugă şi traforajul.
"Loc de muncă, de odihnă, de servit masa şi dormitor de vară, foişorul cu stâlpi ciopliţi şi grinzi încustrate de jur împrejur, constitue un cadru estetic, care înfrumuseţează mult priveliştea pitorească a peisajului din jur".
Planul nou de locuinţe, generalizat azi în toată comuna, este format din „tindă", numită „sobă", aşezată la mijlocul casei, din ea se intră în două odăi laterale: "odaie bună," sau" curată" şi „odaia de dormit" sau "de locuit". Casele construite în ultimii ani au planuri mai complexe, având parter şi etaj, şi apar, " bucătăria", „sufrageria", „dormitorul", " salonul".
ORGANIZAREA INTERIORULUI
Amenajarea interiorului este strâns legată de planul şi destinaţia încăperilor.
În camera denumită "la foc" îşi are locul hambarul pentru mălai, decorat cu câteva ornamente simple, masa rotundă cu scaunele necesare, scara de lemn ce urcă la pod, iar pe vatră se aflau în trecut ţestul şi ustensilele metalice sau de lemn folosite la bucătărie, pirostiile, căldarea sau ceaunul pentru mămăligi, tiugile pentru sare, lingurile de lemn, găleţiile de aramă, vadra de apă şi vasele de ceramică. Acestea din urmă îşi aveau locul pe laviţă.
Încăperea de locuit (la sobă) şi camera curată (odaia) au un aranjament în care apare evidentă preocuparea pentru asigurarea unui anumit confort şi a unei ambianţe plăcute.
În camera curată (odaia), destinată oaspeţilor, se întâlnesc cele mai frumoase obiecte din gospodărie, formând ansambluri decorative de un efect rar întâlnit, ceea ce îi dă un aspect rar întâlnit, sărbătoresc.
În casele vechi, mobilierul a fost foarte simplu, s-ar spune rudimentar. Laviţele confecţionate din scânduri groase, cu picioarele înfipte în pământ, sunt dispuse împrejurul pereţilor şi au caracter fix. Lada de zestre este aşezată pe pat, la unul din colţurile încăperii.
Într-o etapă ulterioară apar două paturi aşezate paralel, de-a lungul pereţilor longitudinali, cu o masă înaltă între ele, lângă fereastră. La capătul patului stă lada de haine aşezată pe podea. Paturile, mesele şi scaunele sunt rareori ornamentale. Categoriile de obiecte cele mai frumos împodobite sunt lăzile de zestre şi dulapurile. Lada de zestre ocupă un loc important în cadrul interiorului şi al ceremonialului de nunţi, îndeplinind mult timp funcţiile dulapului de îmbrăcăminte. Ornamentele sunt dispuse pe partea din faţă a lăzii şi uneori pe capac. De obicei decorul se compune din cercuri concentrice, rozate, semicercuri, linii drepte, bradul, etc.
O altă piesă de mobilier este masa de formă dreptunghiulară, cu un mic sertar. În interior spaţiul este împărţit în două printr-un raft. Are două uşi lucrate fiecare dintr-o singură bucată de lemn fixate prin „ţâţâni" (balamale). Decorul mesei-dulap este asemănător cu cel al lăzii de zestre: rozete, linii curbe, etc.
Mesele înalte şi scaunele înalte cu spătar au apărut la începutul sec. XX şi sunt de inspiraţie orăşenească.
Prezenţa pieselor de mobilier descrise mai sus, precum şi a obiectelor de uz gospodăresc (linguri, troace pentru spălat rufe, blide, sărăsii, cauce pentru apă, căpisteri, bote, etc.), sau a uneltelor de muncă (furcile, sucalele, fusele,t ocurile de coasă, vârtelniţele, etc), toate confecţionate din lemn, dovedesc abundenţa lemnului şi folosirea lui ca cea mai importantă materie primă.
Existenţa unor centre puternice de meşteşugari specializaţi în confecţionarea mobilierului în Oltenia se reflectă pregnant în cadrul interiorului locuinţei ţărăneşti din această parte a ţării. Prezenţa mobilierului foarte unitar în ansamblu, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi stilul decorativ, crează de asemenea o mare unitate în aspectul interiorului locuinţei.
Răspândirea în comuna Diculeşti a mobilierului lucrat de meşteri din centrele de nord ale judeţului se explică prin desfacerea acestor produse în cadrul târgurilor anuale, la care participau şi diculeştenii şi prin drumurile pe care le făceau meşterii cu marfa lor prin ţară, trecînd şi prin comuna Diculeşti.
În interiorul tradiţional s-a folosit pe scară largă şi un mobilier mai puţin ornamentat, fără calităţi artistice deosebite, cum ar fi mesele şi scaunele mici rotunde şi dreptunghiulare, paturile, etc.
Dintre toate categoriile de obiecte care constituiau interiorul locuinţei ţărăneşti, textilele îndeplineau rolul decorativ cel mai important. Ţesăturile de lână au fost considerate piese de valoare atât în casa boierească cât şi în cea ţărănească, menţionate cu mândrie în foile de zestre ale vremii şi moştenite în cadrul aceloraşi familii mai multe generaţii.
În comuna Diculeşti se întîlnesc frecvent ţesături de lână cu caracter arhaic, realizate în patru iţe şi prelucrate la piuă(cergi), scoarţe, realizate în războiul de ţesut orizontal, velinţi, căpătâie, etc.
Paturile şi pereţii din dreptul lor sunt acoperite cu scoarţe colorate în nuanţe frumos armonizate de roşu, negru, bleumarin, galben şi verde, decorate cu dungi (vergi) fără chenar, tăindu-se cît este nevoie. În ţesăturile actuale culorile sunt stridente, ciclam, violet, roz, etc.
Deasupra scoarţelor sunt aşezate de jur împrejurul pereţilor: ştergare lungi, împodobite cu alesături sau broderii în roşu şi negru. În compoziţiile decorative apar adesea elemente legate de ocupaţia localnicilor şi anume: frunza de vie, strugurele, etc.
O altă podoabă a interiorului din comuna Diculeşti o constitue ştergarele lungi de borangic, cu capetele lăsate să cadă în jos. Perdelele din bumbac alb cu cusături sau alte materiale introduse la capătul secolului nostru se aseamănă din punct de vedere al stilului şi al cromaticii cu ştergarele.
„Căpătâiele" sunt perne lungi de circa 1-1,20 m, cu faţa ţesută din lână. Ele se aşezau pe pat, lângă pereţi, ori în stivă deasupra lăzii de zestre. Decorul căpătâielor este destul de variat: dungi, carouri sau vergi alternante cu alesături, dispuse pe toată suprafaţa. Dosul căpătâielor, ţesut uneori din alt material, este de obicei fără decor sau are câteva dungi dispuse orizontal.
Încheind prezentarea ţesăturilor specifice interiorului comunei Diculeşti, amintim că astăzi sunt foarte răspândite macaturile ţesute în multe iţe cu năvodituri, de obicei în două culori.
În comuna Diculeşti nu a existat o ceramică decorativă, ci numai ceramică de uz gospodăresc, produsă de olarii din Oboga, judeţul Olt. Piesele de ceramică din acest centru de olari sunt ornamentate cu spirală simplă, sau dublă în formă de S culcat, trasată primitiv cu pensula muiată în humă albă.
În interiorul actual, încep să apară multe obiecte cu caracter orăşenesc, marcând apropierea civilizaţiei rurale de civilizaţia urbană.
Fiecare familie îşi cumpără astăzi mobilierul din comerţ, potrivit gustului şi posibilităţilor materiale.
