Ocupaţiile principale de-a lungul timpului, au fost cultivarea pământului, creşterea vitelor, viticultura şi pomicultura, la care se adaugă diferite meşteşuguri ca: dulgheria, tâmplăria, zidăria, dogăria şi altele.
Ca o relicvă a nivelului de prelucrare a pământului consemnăm existenţa în comuna Diculeşti, a unui tip mai vechi de grapă, confecţionată din crengi de copac sau mărăcini.
În prezent agricultura comunei se efectuează mecanizat, de către producători particulari, terenul fiind retrocedat foştilor proprietari, care l-au deţinut înainte de cooperativizarea din perioada comunistă.
În prezent tot mai mulţi producători individuali şi-au achiziţionat o gamă vastă de utilaje agricole moderne pe care le folosesc în interes propriu ori la alte persoane care nu deţin utilaje dar au suprafeţe de teren arabile.

De asemenea pe raza localităţii au fost înfiinţate şi societăţi agricole cu capital privat.
Suprafaţa viticolă şi cea pomicolă sunt din ce în ce mai restrînse, datorită cheltuielilor mari necesare întreţinerii unor asemenea culturi, iar ţăranii particulari nu au posibilităţi financiare de extindere şi întreţinere a acestor culturi, în condiţiile unei economii de tranziţie.
Aproape fiecare gospodărie deţine o suprafaţă viticolă, în care se produce vinul folosit la consumul propriu şi parţial pentru comercializare.
Dintre uneltele tradiţionale folosite la cultivarea viţei de vie şi prelucrarea strugurilor, menţionăm: hărleţul, postăviţa, târna, cosorul, trocul, linul, teascul, hîrdăul, tiuga,etc.

Dintre specile pomicole cultivate în zonă menţionăm: prunul, mărul, cireşul, părul, corcoduşul, din care se fabrică ţuica.
În timpurile mai vechi ţuica se producea cu ajutorul cazanelor de ţuică aparţinând ţăranilor mai înstăriţi, la care veneau şi ceilalţi locuitori din sat.
În prezent majoritatea locuitorilor comunei dispun de cazane de fabricat ţuica. Printre obiectele legate de pomicultură amintim vasele în care se culegeau şi se transportau fructele - putinile, butiile şi bădanele pentru fermentarea lor, butoaiele pentru păstrarea ţuicii, gratiile de nuiele pentru uscatul fructelor şi altele.
Aşezată într-o zonă împădurită, comuna Diculeşti a avut meşteşuguri tradiţionale ca dogăritul, dulgheria şi tîmplăria. Aceste meşteşuguri s-au transmis din generaţie în generaţie, dar în momentul de faţă sunt pe cale de dispariţie, aceste meşteşuguri tradiţionale fiind practicate în special de bătrâni, tinerii fiind tot mai neinteresaţi de aceste meşteşuguri.

Existenţa meşteşugurilor populare pe acest perimetru se pierde în trecutul îndepărtat. Săpăturile arheologice efectuate în cercetările dacice din sudul Carpaţiilor au scos la iveală mărturii grăitoare despre o bogată viaţă materială în aceste aşezări. Cu toate că nu dispunem de date documentare din epoca feudalismului timpuriu (sec. X-XIV) privind meşteşugul morăritului, prelucrarea lemnului etc., este în afara oricărei îndoieli că aceste îndeletniciri au fost practicate de populaţia vâlceană din sudul judeţului.
Pe măsura accentuării diviziunii muncii şi a specializării în cadrul economiei rurale, piesele de mobilier, obiectele de uz gospodăresc, uneltele de muncă, etc. nu s-au mai executat decât cu rare excepţii în gospodărie, ci în cadrul meşteşugurilor specializate. Primele mărturii istorice despre diferenţierea meşteşugurilor în această zonă apar în feudalismul dezvoltat (sec.XIV-XVI), practicarea meşteşugurilor fiind atestată la sate pe domeniile boiereşti sau mănăstireşti şi la oraşe.
În secolele XVII-XVIII, diferenţierea meşteşugurilor tradiţionale se intensifică. Se practică meşteşugul prelucrării lemnului, pieilor, textilelor şi ţesăturilor.
Pădurile întinse care acopereau în trecut acest teritoriu au pus la dispoziţia omului un material bogat, uşor de prelucrat, nimerit să-i satisfacă cele mai variate cerinţe de viaţă şi de confort: adăpost, mobilier, unelte de muncă, obiecte de uz gospodăresc, etc.. Ca un rezultat al acestui fapt se diversifică categoriile de meşteri în prelucrarea lemnului: rotari, dogari, dulgheri, tâmplari, etc.
Începând cu secolul XVIII se înregistrează şi meşteşugul prelucrării pieilor - cojocăritul. Cojocarii veneau în comuna Diculeşti din partea de nord a judeţului, stabilindu-se aici ca locuitori ai comunei.
La începutul secolului XVIII, apar la sate croitorii care confecţionau îndeosebi piese de costum popular, cum ar fi şubele.

În comuna Diculeşti, ca şi în alte părţi ale judeţului, aceşti croitori au contribuit la conturarea unor trăsături specifice portului popular.
Cânepa este cunoscută ca cea mai veche plantă textilă de pe teritoriul ţării noastre pentru realizarea unor ţesături. Cânepa culeasă în două etape, vara şi toamna, era făcută mănunchi şi pusă la dospit ca să se dospească. Seminţele erau păstrate pentru viitoarea recoltă, iar tulpinile ţinute în "topitorii" (bălţile din comună) pînă la putrezirea părţii lemnoase. După aceasta urmau celelalte operaţiuni: meliţat, pieptănat, tors, jurubit, depănat, urzit, ţesutul, nălbitul pînzei şi în sfârşit confecţionatul îmbrăcămintei.
Inul ca şi cânepa s-a folosit pentru realizarea materialelor necesare confecţionării veşmintelor şi mai rar pentru obiecte de decor interior.
Bumbacul a fost folosit la ţesăturile cu caracter decorativ din interiorul locuinţei ţărăneşti şi a pieselor de port confecţionate din acest material. Bumbacul a fost întrebuinţat încă din secolul al XVII-lea ca material pentru realizarea motivelor decorative, sub formă de arici colorat.

Majoritatea ţesăturilor sunt executate de femei în războiul de ţesut, în două, patru, opt sau şaisprezece iţe, iar motivele erau executate cu mâna şi cu speteaza.
În ţesăturile mai vechi se constată preferinţa pentru ornamentul geometric, iar în piesele mai recente cel floral. Motivele geometrice se compun din două dungi colorate în 2-3 nuanţe, careuri dispuse pe întreaga suprafaţă sau grupuri de alesături executate fie cu speteaza, fie cu mâna. Motivele vegetale cele mai des întâlnite sunt ghirlanda cu flori, frunza de viţă, garoafa şi trandafirul.

Aşternutul de pat, "măsoaia" sau „masa de ladă" folosite pentru acoperit teancul de ţesături aşezat deasupra lăzii de zestre, au decorul format din grupuri de dungi albastre sau roşii dispuse pe toată suprafaţa ori carouri în aceleaşi culori.
Pe marginile ţesăturii se croşetează o dantelă în diferite motive.
Aproape că nu există casă în Diculeşti, în care să nu se întâlnească ştergarul, folosit ca piesă decorativă, în interior. Ţesute din bumbac fin sau din borangic în două iţe, ştergarele lungi aproape de doi metri sunt decorate cu motive geometrice sau florale la ambele capete.
Decorul este realizat fie prin alesătură cu arnici sau mătase colorată, fie prin broderie cu acul. La ştergarele din borangic predomină decorul "în şebac". În prezent continuă să se lucreze numai ştergarele pentru nuntă, care se ţes în cea mai mare parte din borangic, iar noile materiale, mătasea naturală sau naylonul tind să ia locul vechilor materiale.